Acceptarea crucii
Mat.26:36-46

Un duh care a fost întotdeauna în lume, dar care azi a câştigat mai mult teren ca niciodată, este "duhul independenţei": omul nu vrea să facă voia altuia ci numai voia sa. Este din ce în ce mai acceptat în lume, din ce în ce mai promovat de indivizi, de organizaţii, de instituţii, din ce în ce mai apărat de filozofii, de legi, de tratate. Faptul că lumea merge în această direcţie nu trebuie să ne mire. Dar acest "microb" a infectat de mai mult timp şi biserica, iar boala se agravează. Duhul independenţei, duhul lui "Fac ce vreau; nu-mi spune tu ce să fac!", duhul nesupunerii, al neascultării de autoritate, depărtează biserica de rostul ei pe pământ, de imaginea care trebuie s-o aibă şi de puterea pusă la dispoziţia ei de Dumnezeu. Acest fel de a fi nu a fost intenţionat de Dumnezeu pentru adunarea Lui. Independenţa faţă de Dumnezeu este o pagubă a bisericii de azi şi a creştinilor (în particular). Din totdeauna, gândul Domnului pentru noi a fost să ascultăm de El: să ne umplem de cunoştinţa voii Lui şi apoi s-o împlinim; voia Lui să fie acceptată mai presus de a noastră - Io.7:17; Rom.12:2; Col.1:9,10.

Când a vorbit despre urmaşi, Domnul Isus a vorbit mereu despre costul uceniciei: lepădarea de sine, purtarea crucii, renunţare la voia care se opune voii lui Dumnezeu - Mc.10:21; Lu.9:23; 14:27; Mat.10:38. Când vorbea despre crucea ucenicului, Domnul Isus încă nu fusese răstignit! Nu se referea la beneficiile jertfei Sale pe cruce de care vor avea parte cei ce vor crede în El.

În vremea aceea, crucea era un mijloc de execuţie cunoscut de toţi. Până a ajunge la locul execuţiei, cel osândit trebuia să-şi ducă în spate crucea. O făceau pentru că erau siliţi. Mergeau chinuiţi pe un drum fără întoarcere - la capăt era moartea.

Când spune să ne purtăm crucea, Domnul Isus ne spune să acceptăm, în ciuda durerii, drumul care duce la moartea voii noastre care contrazice voia lui Dumnezeu. Lucrul acesta trebuie să-l facem de bunăvoie, nu siliţi.

Este mai uşor a vorbi ("a da din gură") despre cruce decât a consimţi la a trăi experienţa purtării crucii. Eram într-o situaţie când ceva nu îmi convenea. Nu am izbucnit în răgete de mânie şi nici în mine nu eram nervos. Acestea ar fi fost semne clare că nu vreau să primesc ceea ce Dumnezeu a îngăduit să mi se întâmple. Eram liniştit, tăcut, retras, aşteptând ca totul să se termine iar eu să pot să îmi reiau cursul vieţii aşa cum îl doream. Aveam de gând să lucrez ceva, să muncesc, dar este tot una cu situaţia în care aş fi vrut să pierd timpul degeaba. Mi-am dat seama doar după ce totul s-a încheiat, când am putut să merg la treaba mea, că eu, de fapt, nu am vrut să accept crucea.

Un om care acceptă crucea în viaţa lui e un om cu care este uşor de trăit deoarece el este îndelung răbdător cu tine, este plin de bunătate, nu invidiază, nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se va da înapoi în a te ajuta, acoperă totul, crede totul, suferă totul.

Omul care acceptă crucea în viaţa lui renunţă uşor la pretenţiile sale şi acceptă ceea ce Dumnezeu hotărăşte pentru el.

Putem vedea cât de mult acceptăm crucea. De exemplu dacă analizăm cât de mult "lăsăm de la noi" în relaţiile noastre (familie, biserică, vecini, lucru, etc.). Nu susţin că trebuie să aprobăm păcatul în viaţa oamenilor ci că în aceste relaţii, Domnul ne dă de nenumărate ori ocazia:
· fie să ne bucurăm că avem parte de patimile lui Hristos, deoarece suferim pentru că suntem creştini (1Pe.4:12-16),
· fie să omorâm mădularele noastre care sunt pe pământ (Col.3:15) adică prin Duhul să facem să moară faptele firii (Rom.8:13).

Putem să acceptăm crucea în viaţa noastră prin:
· a ne primi unii pe alţii - Rom.15:7
· a ne ierta unii pe alţii - Col.3:13
· a ne iubi unii pe alţii - 1Io.3.16
· a ne iubi duşmanii - Mat.5:44
· înfrânare, asprime faţă de trup - 1Co.9:27
· etc. - ascultare de Cuvântul lui Dumnezeu chiar dacă doare…

1999.09.05 – Lunca Ilvei

Înapoi la Index predici