pregătire: cu câteva zile înainte, adunarea să citească 1 şi 2 Timotei şi Tit.

Lupta cea bună

1Tim.1:18; 4:10; 6:12; 2Tim.2:3; 4:7 Tit.1:10,11,13; 2:12,15

 (după T.A. Sparks – A good warfare)

1. Introducere

            Spiritul dominant în cele două epistole către Timotei şi cea către Tit este cel militant (a milita – a desfăşura o activitate intensă într‑un domeniu; (fig.) a lupta pentru o cauză).

            Se pare că Timotei este un tânăr mai degrabă slab, firav decât unul tare şi bătăios. Adesea Pavel îl încurajează, îl sfătuieşte şi îl avertizează de pericole ca pe un copil. Totuşi, aşa tânăr şi slab, şi poate cu puţină experienţă, Pavel pune asupra lui sarcini foarte mari. Bătrânul (acum) Pavel, nu este copleşit de acea atitudine a bunicului care nu vrea să necăjească pe nepoţelul smiorcăit, ci mai degrabă este asemenea unui antrenor care‑şi întărâtă elevul (echipa) să lupte cu mai mare forţă. Pavel nu coboară standardele, nu lasă deoparte cerinţele, nu dă la o parte din greutăţile lucrării creştine şi a vieţii personale de ascultare faţă de Dumnezeu. Mai degrabă, el se încrede în harul şi puterea lui Dumnezeu care pot ridica pe tânărul şi firavul Timotei la înălţimea acestor sarcini.

            Există la unii creştini această idee că trebuie să coborâm nivelul lucrurilor lui Dumnezeu la nivelul oamenilor (de azi); fie că e vorba despre evanghelizare, fie că este vorba de sfinţire. Totuşi, spiritul Bibliei este altul, este contrar acestui curent lumesc. Duhul şi Cuvântul cer şi aduc ridicarea omului şi a credinciosului. Din cauza acestei „coborâri” („Hai s‑o lăsăm mai moale! Hai să nu exagerăm! Să nu fim prea drastici! Asta este prea de tot!” Etc.) creştinismul îşi pierde „înaintarea”, „ascuţimea vârfului de lance”, îşi pierde „bărbăţia”. E drept, Dumnezeu este dragoste şi creştinul trebuie să arate această dragoste. Dar asta nu înseamnă acea „blegie” pe care o prezintă icoanele sau unii baptişti. Dragostea este roada Duhului şi Duhul este Dumnezeu, Cel numit în Ex.15:3 „un războinic viteaz”!

 

2. Pavel – un luptător

            Aceste trei epistole se pare că sunt între ultimele scrise de apostolul Pavel (11, 13 şi 12). Prima către Timotei este scrisă în jurul anului 64 din Roma, din închisoare,  cea către Tit puţin după aceea, nu se ştie de unde, iar a doua către Timotei este scrisă în 68, tot din Roma din închisoare, într‑o vreme când se pare că era hotărâtă deja executarea lui Pavel – 2Tim.4:6.

            Dar ceea ce este impresionant de observat în aceste epistole este acest spirit combatant (care luptă activ pentru un scop), această aprindere care este în inima bătrânului Pavel. Oricare ar fi situaţia în care se găseşte, oricât ar fi de grele condiţiile şi oricât de mari ar fi barierele, focul încă arde în el, râvna lui este încă aprinsă pentru Împăratul veşniciilor (1Tim.1:17) şi pentru susţinerea şi promovarea „Căii” Lui. Este caracterizat de un duh eroic care nu s‑a veştejit la bătrâneţe, nu s‑a diminuat din cauza întemniţărilor, nu a dispărut din cauza greutăţilor vieţii. Este un duh care îl face să vrea să meargă înainte, mereu mai departe pentru cauza lui Dumnezeu – un astfel de duh avea fr. Mihai, un astfel de duh au cei care întemeiază biserici, cei care susţin cauza Evangheliei în faţa lumii necredincioase, cei care cheamă pe alţii la Hristos şi cei care păstrează credinţa într‑o inimă curată. Pentru toate acestea este nevoie de luptă.

            (Paul, copilul Stelei, la câteva luni, când era foarte bolnav, deshidratat, vânăt la buze şi la degete mi‑a lăsat în memorie imaginea unui luptător. Era aproape leşinat, ochii îi cădeau „peste cap”, zăcea, nu avea putere să stea nici în picioare, nici aşezat, iar mamă‑sa îi dădea să bea apă. Cum bea un pic, cum vomita – ţâşnea apa din el! Dar iar îi zicea Stela să bea, şi el iar mai lua o gură. Cu ultimele puteri care le avea, încă mai lupta…)

            Un astfel de duh era şi în Pavel. Ce mult datorează Biserica acestui spirit de luptă al apostolului care nu a vrut să se predea niciodată, oricât de mari au fost piedicile1Co.4:11-13; 15:31; 2Co.6:3-10; 7:5; 11:23-29, 32,33. Pavel n‑a renunţat la luptă, nu s‑a lăsat, nu s‑a ascuns, nu a fugit, nu s‑a dat bătut.

            Ce mult datorează Biserica şi astăzi peste mii de ani acestui spirit combativ (care susţine cu dârzenie o cauză). De aceea dacă noi vom ceda ispitei care de multe ori şi în diferite moduri ne cere să coborâm standardele, să lăsăm jos armele, să renunţăm la luptă, nu vom pierde doar pentru noi înşine, ci şi pentru alţii care ar fi căpătat ceva dacă noi am fi luptat până la ultima suflare! Haideţi să nu ne lăsăm! Să nu plecăm capul sub stăpânirea păcatului, a firii pământeşti, a lumii, a religiei, a formelor goale. Ci să luptăm pentru Hristos, pentru înaintarea Împărăţiei Sale în viaţa noastră, în familiile noastre, în Adunare şi în societate!

           

3. Trecerea timpului

            Tit a fost lăsat în Creta, iar Timotei în Efes ca responsabili peste lucrările de acolo. Nu am avut timp să caut în istoria Bisericii şi să aflu date concrete despre ceea ce am dedus din cele scrise în N.T. şi voi spune mai departe, însă sigur putem învăţa ceva:

            După epistola către Tit, Creta, nu mai apare nicăieri în Biblie şi nu ştiu ce să spun despre situaţia bisericii de acolo. Dar Biserica din Efes apare în Ap.2 unde este mustrată pentru faptul că şi‑a părăsit dragostea dintâi. Această mustrare vine la 28 de ani după scrierea ultimei epistole a lui Pavel, cea către Timotei, responsabilul din Efes. La fel, în Ap.2,3 sunt mustrate şi alte biserici din Asia Mică împreună cu cea din Efes. De aceea, nu cred că greşesc dacă spun că acolo, la aproape 30 de ani după moartea lui Pavel, creştinismul era în declin. Este sigur că apostolul neamurilor nu a dorit acest lucru.

            Încă din timpul vieţii sale, marele apostol a avut mulţi împotrivitori chiar între creştini, dar spre sfârşitul lucrării, se pare că mai mulţi au fost cei care l‑au părăsit sau au lucrat împotriva lui. Aceste ultime trei epistole ale lui vorbesc despre mulţi astfel de oameni (ex.: 2Tim.1:15; 2:17,18; 4:10a,14).

            Studiind epistola către Efeseni, intuim că Biserica de acolo era una bună, dar, într‑o anumită ocazie, Pavel a avertizat‑o despre pericolul căderii: F.A.20:29,30. Acesta a fost motivul pentru care aceste ultime epistole ale sale sunt pline de acest spirit combativ. El a ştiut că trecerea timpului va afecta negativ credinţa lor.

            Acolo unde nu este stăruinţă, luptă pentru credinţă, Biserica slăbeşte şi se depărtează de adevăr. Domnul se va uita la noi şi va găsi lucruri pe care va fi nevoit să le mustre. Avem nevoie de această stare de veghere, acest spirit ostăşesc, militant care îl găsim în aceste epistole de pe urmă ale apostolului nostru! Trecerea timpului ne afectează, ne înmoaie, ne slăbeşte, ne îmbătrâneşte dacă nu veghem şi nu păstrăm spiritul de luptă. Suntem într‑o luptă, un război spiritual (Ef.6:10-18) în care trebuie să ne menţinem biruitori (v.13). Potrivnicul dă târcoale ca un leu şi caută să ne înghită, în plus, sunt draci (duhuri înşelătoare) care vor să ne doboare, există principii ale lumii, religii şi filozofii care vor să ne devieze de pe calea cea bună, oameni care pândesc slobozenia noastră în Hristos, pofte şi ispite care stau gata să ne tragă în păcat. De aceea trebuie să trăim ca pe un câmp de bătaie, ca în vreme de război, nu ca în sala de distracţii, nu ca în vreme de vacanţă. În lupta creştină nu există concediu, nu există armistiţiu, nu există un timp în care să nu avem nevoie de veghere, să nu avem nevoie de armele de atac şi de apărare ale credinţei – 2Co.6:7; 10:3-5. Suntem noi atenţi la acest aspect?

 

4. Biserica

            Un alt subiect care predomină în aceste trei epistole ale lui Pavel este organizarea Bisericii şi comportarea creştinilor în Biserică – 1Tim.3:15. Sunt date sfaturi pentru prezbiteri, pentru diaconi, pentru bărbaţi şi femei, pentru bătrâni şi tineri, pentru văduve, pentru disciplină, pentru plata lucrătorilor, sfaturi în ce priveşte învăţătura sănătoasă, predicatorii falşi, faptele bune, vremurile de la urmă, etc..

            De ce oare? Pentru că toate acestea erau atacate şi Pavel putea întrevedea declinul de mai târziu al Bisericii. El a văzut foarte bine duşmanii care erau în afară şi înăuntru şi teologia lui este: „Luptă lupta cea bună a credinţei!”Fil.1:27,28,30. Este acelaşi lucru care l‑a predicat şi Iuda – Iu.3.

            Dacă nu luptăm pe toate aceste fronturi, noi vom părăsi, ca Biserică, voia lui Dumnezeu. Domnul vrea ca noi să luptăm şi să biruim. Când vorbeşte celor şapte Biserici din Asia Mică în Ap.2,3, şi peste veacuri, în mod profetic, vorbeşte Bisericii sale în toate etapele sale istorice, Domnul Isus încheie discursul Său pentru fiecare din ele cu un îndemn-făgăduinţă pentru biruinţa lor! (Ap.2:1+7,8+11,12+17,18+26; 3:1+5,6+12,13+21)

            Noi trebuie să înţelegem că Biserica nu este un loc al văicărelilor, nici al sentimentalismului ieftin, nici al distracţiilor, nici al intereselor personale ci un loc unde să ne întărim şi să ne pregătim pentru lupta spirituală în care suntem angajaţi zilnic, un loc unde să fie vindecaţi cei răniţi în această luptă pentru a putea merge din nou la război, un loc unde duhul nostru să se aprindă, să se înflăcăreze aşa încât porţile iadului să nu ne biruiască, cel rău să nu câştige, noi să nu cădem şi Dumnezeu să fie slăvit! Noi suntem trupul Celui ce luptă cu dreptate – Ap.19:11! Astfel să trăim! Doamne‑ajută!

 

2003.09.07 – Lunca Ilvei
Înapoi la Index predici