A cui este binecuvântarea?

(Rom.12:14b; 1Pe.3:9)

 

1. Între soţ şi soţie

            Când doi oameni se îndrăgostesc, trăiesc unul pentru altul. Ei caută moduri în care să facă pe celălalt să se simtă bine, să fie binecuvântat. Ei sunt (1Co.13:4-8): îndelung răbdători, plini de bunătate, nu invidiază, nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul lor, nu se mânie, nu se gândesc la rău, nu se bucură de nelegiuire ci de adevăr, acoperă totul (iartă), cred totul, nădăjduiesc totul, suferă totul.

            Ştiu pe cineva care era peste măsură (cum se zice) de îndrăgostit. Nu vedea altceva, nu mai visa altceva, nu mai gândea la altceva. Totul era numai soare şi senin, totul era frumos şi la superlativ. Chiar ajunsese să se teamă că păcătuieşte iubind cu atâta dedicare (cf. Mat.10:37).

 

            Ca orice lucru bun, dragostea este de la Dumnezeu, chiar în omul pierdut. Dar, ca orice lucru bun, dragostea nu va fi lăsată să „trăiască” – adică ea este ţinta atacurilor celui rău şi omul, fără să‑şi dea seama slăbeşte în dragostea lui, i se stinge focul. Vine vremea când omul nu mai este îndelung răbdător, nu mai este plin de bunătate, nu mai vrea să sufere totul, nu mai vrea să nădăjduiască, să creadă şi să ierte totul - Mat.24:12.

            Am văzut peste timp „porumbeii” aceia despre care v‑am spus mai sus… S‑a mai schimbat ceva… Binecuvântarea acum nu mai era dată celuilalt, ci cerută de la celălalt! Acum nu mai există întrebarea aceea cu privire la Mat.10:37 – ba unii chiar spun cu emfază: „Eu iubesc pe Domnul Isus chiar mai mult ca pe cei din casa mea!” Te cred, te cred, eşti plin de dragoste… de sine! …şi religios pe deasupra!!

            Este rău să spui unora care se iubesc şi se bucură unul de altul: „Lasă c‑o să vă treacă…” Este descurajator, chiar dacă asta este experienţa celor mai mulţi. Dumnezeu nu a rânduit ca dragostea noastră să se răcească ci ca ea să crească – Fil.1:9; 1Tes.3:12; 2Tes.1:3. De aceea este mai bine să‑i faci atenţi pe cei ce se iubesc la faptul că dragostea lor trebuie să crească.

            Iar pentru cei care au alunecat, soluţia este: Ap.2:4,5.

 

2. Între părinţi şi copii

            Pentru a fi pe placul Domnului, în relaţia cu soţia, trebuie să lupt împotriva poftelor egoiste ale trupului meu. În relaţia cu copiii, trebuie să lupt împotriva sentimentelor mele fireşti, născute din gândirea mea lumească.

            Când greşim în relaţia cu soţul / soţia, ne dăm seama mai uşor: ori pentru că ne pierdem pacea sau bucuria, ori pentru că el / ea ne atrage atenţia, ori pentru că ne sunt împiedicate rugăciunile. Dar când greşim în felul cum ne purtăm cu copiii, de multe ori nu ne dăm seama. Motivele pot fi mai multe: nu cunoaştem adevărul, copiii nu ştiu să ceară ce este bun, nu suntem sensibili la călăuzirea Duhului Sfânt, etc. (Paradox: De unde ştiu atunci că greşim ca părinţi, dacă nu ne dăm seama? Testul cel mai la îndemână este să întrebăm un creştin de lângă noi – unul care cunoaşte pe Domnul, bineînţeles. Alţii văd mai bine ca noi, greşelile care le facem în purtarea noastră cu copiii noştri.)

            Atunci când noi nu respectăm Cuvântul Domnului cu privire la copiii noştri, ei nu sunt binecuvântaţi prin noi. Ei nu au binecuvântarea.

            Greşeli care le putem face sunt multe. Acum amintesc doar de:

· indulgenţă ne-biblică – Pr.13:24; 22:15; 23:13,14; 29:15

· asprime ne-biblică – Pr.19:18b; Col.3:21; Ef.6:4

 

3. Ambele relaţii trebuie să fie corecte

            Dacă una din aceste relaţii nu merge bine, şi cealaltă va avea de suferit:

· doi părinţi certaţi nu se vor purta bine cu copiii

· când nu este bine între părinţi şi copii, nici între soţi nu este soare

 

Provocarea mea prin acest mesaj este:

Să renunţăm la a mai pretinde să fim binecuvântaţi de celălalt, şi să căutăm să‑l binecuvântăm noi pe el.

Rom.12:14b; 1Pe.3:9

Dacă noi nu binecuvântăm, atunci blestemăm, dar nu la aceasta am fost chemaţi…

2001.09.09 – Lunca Ilvei

Înapoi la Index predici