Mărturii zguduitoare privind dârele morţii [chemtrails] care apar pe cer în urma unor avioane (spre a răspândi pe ascuns boli, suferinţă şi moarte)
de George Preda
Vă oferim un prim articol dintr-o serie de articole prin care dorim să vă punem la curent cu un fapt extrem de îngrijorător şi, totodată, incontestabil. Tot mai multe avioane care zboară chiar şi la mică altitudine lasă în urma lor dâre ale morţii [chemtrails, dâre alcătuite din substanţe chimice, care nu au nicio legătură cu carburantul sau sistemul de propulsie al avioanelor]. În acest mod, sunt răspândite pe ascuns anumite substanţe care provoacă bolile, epidemiile, suferinţa şi moartea. Acest articol cuprinde o mărturie cutremurătoare a unui mecanic care a văzut echipamentul tehnic folosit pentru dispersarea unor substanţe toxice şi mărturia unui funcţionar superior al unei companii aeriene, care a avut acces la documentele unui proiect guvernamental secret prin care se realizează această dispersare a unor substanţe în atmosferă.
În ultimii ani, clinicile medicale şi sălile de urgenţă ale spitalelor sunt mereu înţesate, de multe ori umplute la dublul capacităţii lor, de oameni suferind de boli al căror nume până acum câţiva ani nici nu exista. De ani de zile există bănuiala că starea proastă a sănătăţii oamenilor, simptomele noi, maladiile nou apărute, greu de explicat de lumea medicală, ar avea drept cauză dârele anormale pe care din ce în ce mai multe avioane în zbor le lasă în urma lor. Autorităţile, însă, nu par să se îngrijească de un astfel de detaliu … care pare banal!
La început, doar extrem de puţine avioane lăsau în urma lor astfel de dâre. Astăzi, au devenit extrem de numeroase, brăzdând cerul în cruciş, în paralel şi chiar în formă de „S“ sau de cercuri. Privim pe furiş cerul şi atunci când zărim aceste dâre, ni se pare normal ca un avion care trece să lase în spatele lui urme care se întind de la un capăt la altul al orizontului. Ele se lărgesc continuu, amestecându-se cu alte dâre, ajungând să formeze un adevărat nor, care acoperă cerul ore în şir.
Nu este oare legitim, în acest caz, să ne întrebăm dacă aceste dâre nu sunt cumva una dintre cauzele problemelor de sănătate care ne lovesc de câţiva ani încoace? Dăm ca exemplu valul de bronhiolite care afectează din ce în ce mai mulţi nou-născuţii, în fiecare an. În urmă cu două decenii, acest cuvânt nici măcar nu exista în dicţionar! Alte probleme care au apărut sunt: recrudescenţa astmului, leziuni ale căilor respiratorii, leziuni pulmonare, dureri în gât ciudate, angine care dispar la fel de pe neaşteptate cum apar, gripe care nu sunt cu adevărat gripe, maladii ale ochilor, ale pielii şi organelor interne... Lista este lungă, şi fiecare dintre aceste afecţiuni poate degenera şi duce la moarte.
Analizele efectelor chemtrail-urilor, adevărate dâre ale morţii, sunt dintre cele mai neliniştitoare. Soluţia oficială care ni se oferă: vaccinuri noi şi antibiotice super-tehnologizate, în condiţiile în care s-a demonstrat că supraconsumul de vaccinuri şi de antibiotice de tot felul nu a făcut decât să reducă iremediabil capacitatea sistemului imunitar de a răspunde la atacuri subite.
Explicaţia cu care, iniţial, responsabilii civili şi militari ai forţelor aeriene i-au liniştit pe observatori, a fost aceea că ar fi vorba doar de dâre de condensare. La întrebarea de ce aceste urme nu existau cu mai mulţi ani în urmă răspunsul a fost că atunci avioanele nu zburau atât de sus încât să permită formarea acestor dâre. În anumite cazuri, aceste dâre, au spus ei, pot rezulta ca urmare a aruncării restului de carburant, în vederea unei posibile aterizări forţate. Cu toate acestea, înmulţirea acestor dâre (nu toate avioanele care zboară riscă să se prăbuşească, din câte se ştie...) şi aspectul lor face să fie ridicol şi inadmisibil acest gen de justificare... În urma amplitudinii pe care fenomenul a luat-o şi în lipsa unor explicaţii plauzibile, soluţia pe care autorităţile au găsit-o a fost să îl transforme în „legendă urbană”, împiedicând orice studiu ştiinţific serios. Folosindu-se de tragicele atentate din 11 septembrie 2001, au îngropat definitiv chestiunea. Ca urmare a aşa-zisei ameninţări internaţionale a terorismului, a fost impusă, sau cel puţin se urmăreşte să fie impusă, obligativitatea sprijinului şi încrederii absolute faţă de guverne. Chestiunea dârelor morţii [chemtrails] a ajuns, deci, să facă parte rapid dintre subiectele pe care mass-media le evită cu orice preţ... Dezbaterea a continuat însă pe internet.
Autorităţile militare şi guvernamentale iau în derâdere aceste afirmaţii ca fiind conspiraţioniste sau le denunţă drept zvonuri lipsite de fundament. S-a mers chiar până la a vorbi de propagandă teroristă antiguvernamentală, pentru a închide, o dată pentru totdeauna, gura celor băgăreţi.
Ar trebui, cu toate acestea, să se realizeze o anchetă serioasă şi independentă şi să se dispună realizarea unor analize la laboratoare controlate de servicii neguvernamentale, dacă mai există aşa ceva... Deşi sunt destul de mulţi cei care au observat acest fenomen alarmant, numărul celor care au întreprins o campanie activă pentru informarea populaţiei este foarte mic. Agenţiile guvernamentale contează pe apatia oamenilor şi, de fapt, ele au ajutat din plin la crearea acestei stări de conştiinţă, începând din anii 1950, prin fluorizare, aspartam şi drogurile vândute pe stradă.
Este binecunoscut faptul că guvernele anumitor ţări experimentează tehnologii noi asupra populaţiei lor de zeci de ani. Există rapoarte care au fost făcute publice care o dovedesc. Pentru a opri acest genocid tăcut trebuie trezit spiritul oamenilor şi mass-media cu privire la acest flagel invizibil care ne copleşeşte de câţiva ani! Dacă un procentaj atât de mic de oameni este preocupat de acest fenomen, conducătorii acestor agenţii au motiv să creadă, analizând situaţia, că se găsesc deasupra oricărei bănuieli şi că nu există nimic de care să se teamă.
Dâre de condensare sau dâre ale morţii?
Dârele de condensare [contrails]
De la apariţia avioanelor cu reacţie, ne-am obişnuit să vedem pe cer dâre albe în urma lor, atunci când trec pe deasupra noastră, la mare altitudine. Aceste dâre albe – în engleză contrails, [dâre de condensare] – depind în special de doi factori: umiditatea ambiantă şi temperatura, foarte scăzută la acea altitudine. Ele pot să fie alcătuite din fine picături de apă condensate sau din cristale de gheaţă şi de zăpadă.
Aceste dâre pot să apară la altitudine joasă, aproape de nivelul solului, doar în zone cu un climat extrem de rece (Antarctica, Arctica) şi constituie un serios handicap pentru circulaţia aeriană. La altitudine, aceste condiţii se manifestă regulat începând de la 9000 de metri. Dârele pot rămâne vizibile mai multe minute înainte de a fi dispersate de vânt, gradat, până când dispar complet. Aceste dâre de condensare, nefiind formate decât din molecule de apă, sunt aproape inofensive, mai ales prin comparaţie cu poluarea pe care o singură turbină de avion o generează, datorită arderii carburanţilor şi ai altor agenţi chimici. Dârele de condensare [contrails], fiind compuse din vapori de apă, se disipă după o scurtă perioadă de timp. Conform meteorologului Thomas Schlattes de la Administraţia Naţională Oceanică şi Atmosferică a Statelor Unite, ele nu se pot forma decât la temperaturi de - 60°C şi mai mult, la niveluri de umiditate relativă de 70% şi la altitudini foarte mari.
Ca incident separat şi distinct în ansamblul acestor evenimente, norii se pot forma dacă temperatura, umiditatea relativă şi condiţiile de vaporizare sunt favorabile dezvoltării lor. Dacă vedem pe cer dâre de condensare [contrails] – considerate aşa după aspectul lor – care se transformă în „nori“ , putem concluziona că nu sunt alcătuite din vapori de apă şi deci este vorba de altceva!
Timpul prevăzut pentru disiparea dârelor de condensare [contrails] este relativ scurt, două minute sau mai puţin. Aceasta presupune că dâra respectivă este alcătuită în special din vapori de apă, cel puţin conform definiţiei sale clasice (condensation trail sau dâră de condensare). Nivelul de disipare a dârelor de condensare [contrails] depinde mult de mărimea particulelor cristalelor de gheaţă şi de cantitatea de raze solare. Dependenţa de umiditatea relativă nu este evidentă. Un nor care se formează în urma trecerii unui avion, atunci când se produce aceasta, depinde în principal de temperatura, de umiditatea relativă, de tipul şi de mărimea particulelor (nucleelor) de aerosol care sunt introduse.
Formarea şi disiparea dârelor normale de condensare [contrails] şi formarea de nori trebuie să fie recunoscute ca fiind două procese fizice separate care rezultă ca urmare a unor condiţii diferite şi variabile în cele două cazuri.
Dâre ale morţii [chemtrails]
De la mijlocul anilor 1990 încoace, în SUA a început să fie observată înmulţirea unor dâre de un tip nou. Ele apar la altitudine mai joasă decât cea a dârelor de condensare [contrails], uneori chiar aproape de nivelul solului, pot să fie albe sau colorate şi se estompează foarte lent, lăsând să treneze o ceaţă în care pot fi detectate diverse particule sau filamente. Uneori, ele formează nori longitudinali care se taie brusc, lăsând un gol în respectiva dâră. Apoi norii par a se forma din nou pentru a se termina la câţiva kilometri mai departe. Sau, dimpotrivă, dâra taie cerul de la un capăt la altul al orizontului. Aceşti nori nu sunt întotdeauna situaţi la mare altitudine, după cum pretind autorităţile militare sau cele ale controlului aerian. Foarte adesea, îi putem sesiza la înălţimi cuprinse între 1000 şi 5000 metri, dar şi mai sus de 9000 de metri, care este altitudinea culoarelor de zbor ale avioanelor comerciale.
În unii dintre aceşti nori putem discerne curcubeie sau o culoare portocalie. Alţii sunt pătaţi de mase mai închise în interior, sau tivite cu negru. Aceste mici dâre se expansionează destul de rapid (în funcţie de viteza vântului) şi produc pene fine sau plase în evantai. Spre deosebire de dârele de condensare [contrails], dârele morţii [chemtrails] sunt adesea scindate, cu un gol sau o întrerupere în traseu, ca şi cum ar fi fost schimbat rezervorul din care au fost pulverizate.
Fapt important: cei care au observat aceste fenomene nu sunt cârcotaşi profesionişti sau ufologi de salon. Ei sunt mai degrabă pasionaţi de aviaţie, medici, oameni de ştiinţă, poliţişti, jurnalişti integri... şi oameni cărora aceste împrăştieri le provoacă iritaţii oculare sau bronhice, alergii şi oboseală. Ei aparţin tuturor claselor societăţii. Plecând de la criterii de sănătate publică, s-a creat o reţea de observatori ai dârelor morţii [chemtrails], care este extrem de activă pe internet.
Scrisoarea unui mecanic de aviaţie
Vă oferim în continuare o scrisoare extrem de interesantă, care a fost publicată pe site-ul lui Clifford Carnicom, apoi afişată pe site-ul lui Jeff Rense (ambele site-uri sunt dedicate acestui subiect legat de crimele realizate prin intermediul „dârelor morţii” [chemtrails]), scrisă de un mecanic de aviaţie. Chiar dacă unii pot obiecta că provenienţa acestei misive este incertă, ea coincide cu multe alte mărturii, inclusiv cu scrisoarea unui director al unei linii aeriene, ca răspuns la declaraţiile mecanicului anonim.
Chemtrail-uri. Un mecanic de aviaţie s-a împiedicat de adevăr?
„Din motive pe care le veţi înţelege pe măsură ce veţi citi ceea ce urmează, nu-mi pot divulga identitatea. Sunt un mecanic de aviaţie şi lucrez pentru o linie aeriană importantă. Muncesc într-o bază de întreţinere situată într-un mare aeroport şi hazardul a vrut să descopăr ceea ce nu-mi era vizibil destinat.
Mai întâi, trebuie să vă explic în două cuvinte cum funcţionează ierarhia în lumea mecanicilor din domeniul aeronautic. Acest lucru este important pentru înţelegerea relatării mele şi pentru cauza căreia îi consacraţi o mare parte din energia voastră. Mecanicii de aviaţie îşi doresc să lucreze în trei domenii: avionica, motoarele şi comenzile de zbor. Se consideră că mecanicii care lucrează pe aceste sisteme au atins cele mai înalte grade ale scării ierarhice. Vin apoi mecanicii care lucrează la sistemele hidraulice şi aparatele de climatizare. Următorii sunt cei ataşaţi sistemelor subalterne.
În sfârşit, pe treapta cea mai de jos a acestei scări, se găsesc mecanicii care lucrează la sistemele de golire a fluidelor. Niciun mecanic nu vrea să lucreze la pompe, rezervoare şi sistemul de conducte care servesc la înmagazinarea deşeurilor toaletelor din avioane. Totuşi, în fiecare aeroport unde am lucrat eu, există întotdeauna doi sau trei mecanici care se oferă voluntari pentru acest serviciu, oricare ar fi aeroportul. Ceilalţi mecanici sunt foarte fericiţi să-i lase să facă aceasta. Nimeni nu acordă cu adevărat atenţie acestor oameni şi niciun mecanic serios nu are o legătură veritabilă cu aceşti mecanici de zona a doua. De fapt, nu m-am aplecat niciodată cu adevărat asupra acestui aspect, până foarte de curând.
Majoritatea companiilor aeriene au acorduri de servicii reciproce cu celelalte companii care utilizează acelaşi aeroport. Aceasta înseamnă că dacă o companie are o problemă tehnică, de ea se va ocupa unul dintre mecanicii noştri. În schimb, dacă unul dintre avioanele noastre este în dificultate acolo unde îşi are baza de întreţinere o altă companie aeriană, avionul nostru va fi reparat de ei.
Într-o zi, acum aproximativ o lună, am fost chemat la bază pentru a lucra la avionul unei alte companii. În momentul în care m-a chemat, controlorul nu ştia care era problema şi nu putea să-mi dea niciun detaliu. Atunci când am sosit la faţa locului, am descoperit că pana se situa la nivelul înmagazinării deşeurilor. Nu existau alte soluţii: trebuia să mă strecor în interiorul carlingii pentru a rezolva problema. Pătrunzând în compartiment, mi-am dat seama că ceva nu e în regulă. Avionul avea mai multe rezervoare, pompe şi tuburi decât erau menţionate în caietul de sarcini.
La început, am presupus că sistemul fusese modificat. Nu mai lucrasem pe un aparat de acest tip de mai bine de zece ani. Urmărind să găsesc problema, am realizat rapid că tubajul şi rezervoarele suplimentare nu erau legate la sistemul de evacuare... Tocmai descoperisem acest lucru, când un alt mecanic de la compania mea a apărut subit. Era tocmai unul dintre mecanicii care lucrau în mod obişnuit pe aceste sisteme. I-am predat lucrul cu mare plăcere. Plecând, l-am întrebat despre acea echipare suplimentară. El mi-a răspuns: Vezi-ţi de treaba ta şi lasă-mă să mă îngrijesc de a mea!
A doua zi, lucram la calculatorul firmei ca să văd un plan de cablaj. Pentru că tot eram acolo, am decis să fac o cercetare cu privire la echipamentul suplimentar pe care îl găsisem în avion. Spre marea mea surpriză, manualele nu făceau nicio referire la echipamentul pe care îl văzusem în ajun. Am căutat în dosarele producătorului şi nu am găsit nimic nici acolo. Curiozitatea mea era atinsă în punctul sensibil: eram cu adevărat hotărât să descopăr natura acestui echipament.
Săptămâna următoare am primit trei dintre avioanele noastre, în hangarul principal, pentru inspecţia periodică. În timpul acestor inspecţii, în jurul avionului forfotesc peste tot o mulţime de mecanici. Tocmai îmi terminasem treaba şi am decis să mă duc să văd sistemul de evacuare pe unul dintre aparate. Cu toţi mecanicii din jur, eram sigur că nu avea să mă observe nimeni. Spre marea mea surpriză, avionul pe care am ales să-l inspectez avea şi el acel tip de echipare suplimentară!
Am început să urmez sistemul conductelor, pompelor şi rezervoarelor. Am descoperit ceea ce părea a fi unitatea de comandă a respectivului sistem. Era o cutie de comandă standard folosită în aviaţie, dar fără cea mai mică inscripţionare. Puteam urma firele de la cutia de comandă la pompe şi la valve, dar niciun alt circuit de comandă nu era conectat la această unitate. Singurele fire care erau racordate la această unitate erau legate la sistemul operaţional al comenzilor avionului.
Sistemul avea un rezervor mare şi două mai mici. Era dificil de văzut datorită îngustimii compartimentului, dar mi s-a părut că rezervorul mare ar fi putut cuprinde 200 litri. Rezervoarele erau legate la o supapă de golire şi de umplere care trecea prin fuzelaj, chiar în spatele supapei de golire a sistemului fluidelor uzate. Căutând unde ducea acest racord sub avion, am văzut că era ascuns în spatele unui fals panou, sub un alt panou care, la rândul lui, ajungea la sistemul canalului de golire. Am început să urmăresc tubajul pompelor. Aceste tuburi conduceau la o reţea de conducte mai mici care se terminau în marginile din spate ale aripilor şi ale stabilizatoarelor orizontale ale avionului.
Dacă priviţi cu atenţie aripile unui avion mare veţi vedea un mănunchi de fire, aproximativ de grosimea unui deget, care iese din marginea din spate a aripii. Acestea sunt tije de descărcare statice. Ele sunt folosite pentru a disipa sarcina de electricitate statică care se acumulează pe un avion în zbor. Am descoperit că acele conducte duceau la una din trei dintre aceste tije de descărcare electrostatică. Iar aceste false tije de descărcare electrostatică fuseseră găurite ca pentru a lăsa să scape un produs oarecare prin ele.
Trecuse o vreme de când eram cocoţat pe aripă. Dintr-o dată, unul dintre supraveghetori mi-a ordonat să părăsesc hangarul. El mi-a spus după aceea că treaba mea era terminată şi că nu eram autorizat să fac ore suplimentare. Cele două zile care au urmat au fost foarte încărcate şi nu am găsit niciun minut liber pentru a-mi continua mica anchetă. Două zile după descoperirea mea, am fost chemat să înlocuiesc un detector de temperatură pentru un motor de avion care se pregătea să decoleze. Am terminat lucrul şi m-am întors la hârţogărie.
Aproximativ 30 minute mai târziu, am fost convocat de directorul general. Atunci când am intrat în biroul său, mă aşteptau acolo reprezentantul sindicatului nostru şi alte două persoane, pe care nu le cunoşteam. Directorul mi-a spus că a fost descoperită o problemă serioasă. Eram suspendat pentru o greşeală gravă. Mi-a spus că scrisesem intrări false în raportul meu de lucru în legătură cu detectorul de temperatură pe care tocmai îl instalasem cu câteva ore înainte. Eram consternat şi am început să protestez. Am spus că era ridicol şi că făcusem cât se poate de conştiincios acea treabă. Reprezentantul sindicatului s-a interpus. El a recomandat să aruncăm un ochi la avion, pentru a lămuri situaţia. Atunci eu am întrebat cine erau ceilalţi doi oameni. Directorul general mi-a indicat că erau inspectori de securitate ai companiei aeriene, dar că nu erau obligaţi să-mi dea numele lor.
Ne-am înapoiat deci la avion, care ar fi trebuit deja să decoleze, dar care era încă garat la rampa noastră de întreţinere. Am deschis capota motorului şi reprezentantul sindicatului a scos detectorul de temperatură. A verificat numărul de serie şi a constatat că era piesa veche. Atunci ne-am dus la magazia de piese şi reprezentantul sindicatelor a verificat raportul meu. De pe o etajeră, el a luat o cutie sigilată. A deschis-o şi a scos un detector de temperatură având acelaşi număr de serie cu cel pe care îl instalasem. Imediat, el mi-a spus că sunt suspendat pentru o săptămână fără salariu.
M-am odihnit acasă în prima zi a suspendării mele, întrebându-mă ce s-a petrecut. Seara, am primit un apel telefonic. Vocea mi-a spus: „Acum ştii ce păţesc mecanicii care îşi bagă nasul acolo unde nu au nimic de făcut. Data viitoare când o să te amesteci să lucrezi la sisteme care nu te privesc, o să-ţi pierzi slujba! Cum mă simt generos astăzi, cred că o să te poţi întoarce la treabă curând.“ CLIC. Am făcut imediat apropierea între ceea ce tocmai se produsese şi faptul că descoperisem acel tubaj misterios.
În dimineaţa următoare am fost chemat de directorul general. El mi-a spus că datorită excelenţei dosarului meu suspendarea fusese redusă la o zi. Trebuia deci să mă reapuc imediat de treabă. Singurul lucru la care mă puteam gândi era: Ce încercau „ei” să ascundă şi cine sunt aceşti EI?
Revenirea la treabă a fost ca şi cum nu s-ar fi petrecut nimic. Niciunul dintre ceilalţi mecanici nu a amintit de suspendarea care îmi fusese dată. Reprezentantul sindical mi-a spus de altfel că era inutil să vorbesc despre aceasta. Dar în noaptea aceea am căutat pe internet pentru a urmări să găsesc răspunsuri. Nu-mi amintesc cum am ajuns aici, dar am găsit site-ul vostru. Atunci situaţia a devenit din ce în ce mai clară. A doua zi dimineaţă la serviciu, în interiorul dulapului meu, care era încuiat, am găsit o notă tipărită. Ea spunea: „Curiozitatea a ucis pisica. Nu te uita pe site-urile internet care nu te privesc.” Mi-am spus: „Ia te uită! EI mă observă.”
Nu ştiu ce produse pulverizează ei prin intermediul acelor sisteme ciudate, dar pot să vă certific că o fac. Îmi imaginez că utilizează camioanele cisternă pentru a încărca acele rezervoare. E vorba de camioanele care golesc deşeurile rezervoarelor de vidanjare a toaletelor. În mod obişnuit, aeroporturile încredinţează unor sub-contractori acest gen de lucru şi nimeni nu se apropie de aceste camioane. Cine ar vrea să urmărească un camion umplut de fecale? Golind rezervoarele fluidelor uzate, aceşti oameni umplu rezervoarele sistemului jicloarelor de vaporizare.
Cunoscând planurile de zbor ale avioanelor, ei programează probabil unitatea de comandă cu scopul ca ea să înceapă să pulverizeze o anumită cantitate din respectivul produs după un anumit timp, îndată ce avionul a atins o anumită altitudine sau atunci când el se găseşte deasupra anumitor zone locuite. Ciocul jicloarelor (elemente al carburatorului sub forma unor tuburi cu unul sau mai multe orificii prin care se pulverizează în carburator debitul de combustibil necesar) falselor tije electrostatice este atât de mic încât nimeni din avion nu ar putea remarca acest lucru.
Dumnezeu să ne ajute pe toţi,
un cetăţean căruia îi pasă.“
Răspunsul unui funcţionar superior al unei linii aeriene, postat pe site-ul lui Clifford Carnicom
„Domnule Carnicom,
Citind scrisoarea pe care aţi primit-o de la mecanicul anonim, m-am simţit obligat să-i răspund. Şi eu muncesc pentru o linie aeriană, cu toate că la un nivel ierarhic superior. Nu voi numi linia aeriană, nici oraşul în care mă aflu, nici postul pe care îl ocup, din motive evidente de securitate. Aş vrea să pot documenta tot ceea ce sunt pe punctul să vă dezvălui. Dar este practic imposibil să o fac, întrucât aceasta ar putea în cele din urmă să antreneze consecinţe fatale pentru mine.
Elementele conţinute în scrisoarea mecanicului anonim mi se par autentice. În SUA există companii aeriene care au participat la un proiect numit Project Cloverleaf [Proiectul Frunza de treflă], timp de câţiva ani. Unii îşi amintesc că au primit consemne în această direcţie în 1998. Personal, am fost avizat în 1999. Cei câţiva funcţionari ai liniilor aeriene care au primit instrucţiunile în ceea ce priveşte proiectul Cloverleaf au fost supuşi cu toţii unor controale de securitate severe cu privire la antecedentele lor personale şi, chiar înainte să putem primi aceste instrucţiuni, am fost puternic presaţi să semnăm un acord de ne-divulgare, care declară în esenţă că, dacă spunem ceea ce ştim, indiferent cui, riscăm închisoarea.
În biroul nostru, aproximativ douăzeci de funcţionari am primit aceste instrucţiuni, care ne-au fost date de doi funcţionari oficiali din cadrul unui organism guvernamental. Nu au revelat care. Au spus că guvernul avea să remunereze linia noastră aeriană şi, de asemenea, şi altele, cu scopul de a pulveriza anumite produse chimice speciale prin intermediul avioanelor comerciale.
Atunci când au fost întrebaţi care erau aceste produse chimice, unde şi de ce urma să le pulverizăm, ei ne-au indicat că informaţia ne-ar fi oferită dacă ar fi nevoie... Au precizat că noi nu aveam de ce să aflăm mai mult în această direcţie. Şi au continuat atunci să afirme că acele produse chimice erau inofensive. În cele din urmă, au concluzionat că programul era de o asemenea importanţă, încât el trebuia să fie finalizat cu orice preţ.
Atunci când noi i-am întrebat de ce nu desemnau numai avioanele lor militare pentru a pulveriza aceste produse chimice, ei au declarat că nu există suficiente avioane militare disponibile pentru a elibera aceste produse chimice pe o scară atât de mare. Acesta este motivul pentru care proiectul Cloverleaf a fost lansat, pentru a permite unor linii aeriene comerciale să ajute la răspândirea acestor produse chimice în atmosferă. Apoi, cineva a întrebat de ce tot acest secret... Reprezentanţii guvernului au declarat atunci că dacă marele public ar şti că avioanele care zboară deasupra capetelor lor împrăştie produse chimice în aer, grupurile de ecologişti ar cere încetarea pulverizării.
Cineva a pus unuia dintre oamenii guvernului întrebarea următoare: Dacă produsele chimice sunt inofensive, de ce să nu se facă publică natura lor şi motivul pentru care le pulverizăm? El a părut derutat de această întrebare şi a răspuns pe un ton autoritar că publicul nu are nevoie să ştie ce se petrece, dar că acest program a fost conceput numai pentru binele său. El a declarat de asemenea că noi trebuie să păstrăm tăcerea şi să nu mai punem întrebări în această direcţie. După care, şedinţa de informare a fost încheiată.
În biroul nostru, toate documentele în ceea ce priveşte proiectul Cloverleaf sunt păstrate în seifuri. Nimeni nu are dreptul să scoată aceste documente. Foarte puţini funcţionari au acces la ele şi ei nu vorbesc niciodată despre conţinutul lor.
Domnule Carnicom, eu nu sunt deloc imbecil. Ştiu că se petrece ceva şi sunt sincer înspăimântat. Mă simt foarte vinovat că ştiu de existenţa acestei operaţiuni, dar sunt obligat să tac. Sunt tulburat ştiind că firma pentru care muncesc ar putea fi pe cale să-i otrăvească pe americani. Sper că această scrisoare va deschide ochii anumitor persoane asupra a ceea ce se produce, în acest moment, pe cerul nostru. Vă repet că aş vrea să pot să vă ofer o informaţie documentată, dar înţelegeţi de ce trebuie să păstrez anonimatul absolut.
Mulţumesc.“
Vă recomandăm să vizitaţi site-urile
www.rense.com şi
www.carnicom.com pentru informaţii de ultimă oră despre acest subiect extrem de interesant.
sursa:
http://www.yogaesoteric.net/content.aspx?lang=RO&item=6172
